Maria avea 48 de ani când a luat decizia de a pleca din țară. Căsnicia ei nu mai era de mult o poveste de iubire, ci o coabitare plină de reproșuri și tăceri lungi. Soțul ei, în loc să fie partenerul de drum, devenise un străin cu care împărțea doar adresa.
Când a primit o ofertă de muncă în Italia, n-a stat pe gânduri. „O să fie un nou început”, și-a spus. Și, într-un fel, a fost — dar nu în felul la care se aștepta.
Anii în străinătate
Roma i-a primit cu strălucirea ei antică și cu agitația modernă. Maria lucra la o cafenea mică, aproape de Piazza Navona. Zâmbea clienților, servea cappuccino și croissante, dar seara, în apartamentul închiriat, singurătatea îi strângea pieptul.
A încercat să-și reconstruiască viața, iar după doi ani l-a cunoscut pe Carlo, un bărbat italian fermecător, cu ochi negri și umor fin. Relația lor a început intens și părea că destinul îi oferise a doua șansă.
Dar, odată cu trecerea anilor, Carlo s-a schimbat. A devenit posesiv, critic, iar diferențele culturale și de valori s-au adâncit. Maria, prinsă între teama de a fi din nou singură și dorința de libertate, a rămas blocată în relație până la 42 de ani, când a spus, în sfârșit, „gata”.
Divorțul și decizia radicală
În fața notarului, Carlo i-a oferit un acord: jumătate din afacerea lui de familie, bani din vânzarea apartamentului și o sumă consistentă în cont. Maria a refuzat.
„Ești sigură? Asta e tot ce ai muncit aici, toți anii tăi!” a insistat avocatul.
„Nu vreau nimic care să mă lege de trecut. Prefer să plec cu mâinile goale, dar cu inima ușoară.”
Și așa a făcut. Într-o dimineață caldă de septembrie, cu o valiză mică și un bilet de avion, s-a întors acasă, în România, după 14 ani de străinătate.
Reînvățând acasă
Orașul ei natal părea mai mic decât îl ținea minte, dar mai primitor. A închiriat un apartament lângă parc, și-a făcut un abonament la biblioteca locală și s-a angajat la o agenție de turism.
Maria descoperea bucurii simple: plimbări lungi în aer rece, miros de pâine proaspătă de la brutăria din colț, seri în care citea până târziu fără să fie întreruptă de certuri.
Întâlnirea cu trecutul
Într-o după-amiază ploioasă, a intrat pe ușa agenției un bărbat înalt, cu părul grizonat. Când și-au intersectat privirile, Maria a tresărit — era Dan, colegul ei de liceu, prima iubire adolescentină.
„Maria? Tu ești? N-am mai văzut ochii ăștia de 25 de ani!”
Au început să vorbească, la început despre amintiri, apoi despre viețile lor. Dan era divorțat de câțiva ani și lucra ca profesor de istorie.
Întâlnirile s-au înmulțit: o cafea, o plimbare în parc, un concert mic într-un pub din oraș. Relația a crescut fără grabă, cu respect și căldură.
O nouă formă de avere
La 44 de ani, Maria nu mai avea apartamente scumpe, mașini de lux sau conturi pline. Dar avea ceva ce nu mai simțise de două decenii: siguranța de a fi iubită fără condiții.
Într-o seară de vară, stăteau împreună pe o bancă, cu înghețata topindu-se în mâini. Dan a privit-o și i-a spus:
„Ai lăsat totul în urmă ca să te regăsești. Eu cred că, fără să știi, ai venit și să mă găsești pe mine.”
Maria a zâmbit. În sfârșit, se simțea acasă — nu doar în orașul ei, ci în viața ei.