Mă numesc Maria, am 42 de ani și locuiesc în Spania de 17 ani. Am plecat din România cu o valiză mică, câteva fotografii și o promisiune pe care mi-o făcusem: că voi munci câțiva ani, voi strânge bani și apoi mă voi întoarce acasă. Dar anii au trecut, iar viața s-a transformat într-o alergătură continuă între muncă, facturi și zile care seamănă între ele.
La început, era entuziasmul începutului: un loc nou, oameni noi, șansa de a construi ceva. Apoi, încet, totul a devenit rutină. Lucrez mult, mă trezesc devreme, vin acasă obosită și rareori mai găsesc timp pentru mine. Îmi spun că „trebuie” – trebuie să plătesc chiria, să trimit bani acasă, să am grijă de tot ce depinde de mine. Dar în tot acest „trebuie”, am uitat cum e să trăiesc.
Mi-am dat seama de asta într-o seară, când cineva m-a întrebat ce îmi place să fac. Am rămas tăcută. Nu știam ce să răspund. Știu ce fac la muncă, știu ce cumpăr de la magazin, știu ce trebuie reparat în casă… dar nu mai știu ce îmi place. Nu mai știu ce mă face fericită.
Spania m-a învățat multe: disciplina muncii, respectul pentru reguli, răbdarea. Dar mi-a furat, sau poate eu am lăsat să-mi fie furat, acel timp al meu – momentele mici, nebune, pline de viață. Îmi lipsește râsul fără motiv, plimbările fără grabă, simțul că ziua de mâine e o surpriză, nu doar o altă tură de lucru.
Poate că încă mai pot schimba ceva. Poate că nu e prea târziu să-mi amintesc cum e să trăiesc – nu doar să exist. Îmi promit asta acum, chiar în timp ce scriu aceste rânduri: să caut din nou lucrurile care îmi fac sufletul ușor, chiar dacă sunt mici. Să privesc cerul, să ascult muzica pe care o iubeam, să sun oameni dragi fără un motiv anume. Să fiu, măcar uneori, Maria de dinainte.
Pentru că viața nu trebuie doar muncită. Trebuie și trăită.