Aveam 42 de ani când viața mea s-a întors pe dos. Soțul, omul în care crezusem o viață întreagă, a ales să plece. Nu a fost o ceartă aprigă, nici o scenă dramatică — doar o tăcere lungă și un bagaj pregătit pe furiș. Copiii, ajunși deja la vârsta la care își construiau propriile vieți, m-au vizitat tot mai rar. La un moment dat, am realizat că telefonul meu suna doar pentru facturi și reclame.M-am privit într-o dimineață în oglindă și mi-am zis: „Nu pot rămâne așa. Nu aici, nu în această tristețe.” Am strâns puținul pe care îl aveam și am plecat în Italia. N-aveam nici măcar o rudă acolo, doar o adresă primită de la o vecină și promisiunea unui loc de muncă la curățenie.Primele luni au fost grele. Limba era un zid, dorul de casă — o rană. Am spălat scări, am îngrijit bătrâni, am gătit pentru familii pe care nici nu le cunoșteam. Fiecare euro pus deoparte era o victorie. Într-o seară, obosită și cu mâinile crăpate de la detergent, mi-am făcut un jurământ: „Voi ridica o casă. A mea. Din banii mei.”Anii au trecut și, în timp ce dorul de copii mă ustura, planul meu prindea contur. În fiecare vară trimiteam banii în țară și vedeam, pas cu pas, cum dintr-o bucată de pământ răsărea ceva ce semăna cu un vis.Într-o zi, m-am întors. Am intrat în curtea casei mele — cu acoperiș roșu, pereți albi și un miros de var proaspăt. Nu era doar o construcție. Era dovada că, oricât de singur ai fi, dacă nu renunți, poți crea un loc unde sufletul tău să se simtă acasă.Astăzi, stau la masa din bucătărie și privesc spre fereastră. Poate soțul nu se va întoarce niciodată, poate copiii nu își vor aduce aminte prea des de mine. Dar știu că, din nimic, am ridicat ceva care nu-mi poate fi luat — demnitatea mea.
