Era trecut de miezul nopții când liniștea blocului a fost spartă de zgomote ciudate. La început am crezut că e doar o ceartă între vecini, dar în câteva secunde, sunetele au devenit mai clare: țipete, lovituri, uși trântite. M-am uitat instinctiv la copilul care dormea lângă mine.
Inima îmi bătea nebunește. Mintea îmi repeta doar atât: „Trebuie să ieși!”. Am pus mâna pe prima geantă la îndemână — cea cu scutece, biberon și o păturică — și l-am luat pe micuț în brațe. Nici nu știu cum am ajuns pe scări.
Afară, frigul m-a izbit în față. Nu aveam decât papucii în picioare și haina subțire aruncată pe fugă peste pijamale. Copilul plângea speriat, iar eu încercam să îi acopăr urechile. În jur, alți vecini ieșeau dezorientați, unii cu telefoanele în mână, alții cu ochii mari, căutând răspunsuri.
Ne-am adăpostit în spatele blocului, lângă o mașină. Acolo, am simțit pentru prima oară lacrimile. Nu pentru mine, ci pentru el — pentru că un copil nu ar trebui să simtă frica asta niciodată.
Nu mai știu cât timp a trecut până s-a făcut liniște. Părea o eternitate. Când ne-am întors în apartament, totul era la fel, și totuși nimic nu mai era la fel.
În acea noapte am înțeles că frica nu te lasă să alegi, ci doar să reacționezi. Și reacția mea a fost simplă: să-l protejez. Chiar dacă singurul lucru pe care îl aveam era un copil în brațe și o geantă cu scutece.