Ana avea 45 de ani și, dacă o întrebai, îți spunea că viața ei fusese „corectă, dar nu spectaculoasă”. Fusese căsătorită douăzeci de ani, crescuse un băiat care acum studia în străinătate și lucra de peste un deceniu ca contabilă într-o firmă unde zilele semănau una cu alta.
Într-o dimineață, în timp ce își bea cafeaua la geam, a observat un lucru banal: un liliac înflorit. Mirosul dulce i-a adus brusc aminte de liceu, de perioada când visa să devină pictoriță și să călătorească prin lume. A realizat, cu un gol în stomac, că visul acela fusese împins într-un colț prăfuit al minții, înlocuit de facturi, liste de cumpărături și ședințe plictisitoare.
În aceeași seară, a luat o foaie de hârtie și a scris un singur rând: „A doua șansă – azi, nu mâine.”
Primul pas a fost timid: s-a înscris la un curs de pictură. La început, pensula îi tremura, culorile păreau străine. Dar cu fiecare tablou, simțea că recuperează ceva pierdut. Într-o zi, profesorul i-a spus că are un talent autentic și că ar putea expune lucrările într-o galerie mică.
Încet-încet, Ana a început să facă schimbări și în alte părți ale vieții: a renunțat la orele suplimentare neplătite, a început să călătorească singură în weekend-uri scurte și să spună „nu” lucrurilor care nu-i aduceau bucurie.
La 46 de ani, la vernisajul primei sale expoziții, Ana a privit sala plină și a zâmbit. Nu mai era „doar o contabilă” sau „doar o mamă” — era o femeie care își dăruise singură a doua primăvară. Și, culmea, nu simțea că începe de la zero, ci că își continua viața de acolo de unde o lăsase cândva, la 17 ani, cu miros de liliac și vise colorate.