Mă numesc Viorica și am 62 de ani. Sunt în Marea Britanie de 15 ani. Am plecat din România când fata mea avea doar 19 ani. Avea vise, dar nu aveam bani. Așa că am decis să plec eu, să trag pentru ea, să aibă un drum mai ușor decât al meu.
Am lucrat în bucătării, în depozite, la curățenie. Am dormit în camere împărțite cu străini, am muncit și de Crăciun, și de Paște. N-am avut concedii, dar n-a contat. Fiecare lire trimisă acasă era o bucurie pentru mine.
Fiica mea a terminat facultatea, s-a căsătorit, a făcut un copil. Pe care nu l-am ținut niciodată în brațe. Am văzut poze, l-am auzit gângurind pe telefon, dar n-am simțit mirosul pielii lui, n-am auzit râsul lui de aproape. Și asta mă doare mai tare decât toate nopțile de muncă.
Zilele mele se scurg la fel. Dimineața serviciu, seara pat. Am o pensie mică și nu știu ce o să fac dacă mă îmbolnăvesc. Uneori îmi vine să las tot și să plec acasă. Dar unde e „acasă”? În România n-am fost de 9 ani. Casa s-a răcit fără mine.
Ce a însemnat Anglia pentru mine?
O șansă pentru fiica mea… și o viață netrăită pentru mine.