Mă numesc Lenuța, am 50 de ani și sunt în Grecia de 12 ani. Am plecat din România cu speranță, dar și cu frică. Aveam un copil mic și un soț bolnav. Nu mai aveam bani nici de pâine. Am zis că Grecia e aproape, că mă voi descurca. N-am știut că mă duc spre iad.
Am lucrat într-o casă de oameni bătrâni. Zi și noapte. Fără pauze, fără zile libere, fără salariu la timp. Dormeam pe un colț de canapea și mâncam ce rămânea. Primeam înjurături mai des decât mulțumiri. Dar tăceam. N-aveam acte. N-aveam curaj.
Timp de 3 ani n-am ieșit din curtea acelei case. Îmi era frică. Făceam video cu băiatul meu o dată pe lună. Creștea fără mine. Soțul meu s-a stins între timp. Eu n-am fost acolo.
Am schimbat apoi mai multe locuri de muncă. Peste tot am fost „românca aia care muncește bine”. Dar în suflet am fost mereu doar o femeie obosită, care trăiește pe marginea vieții.
Acum sunt tot aici, într-o cameră mică, cu saltea uzată și pereți reci. Am trimis bani, dar am pierdut ani. Am fugit de sărăcie… și am intrat într-o viață fără libertate.
Ce a însemnat Grecia pentru mine?
O colivie aurită, unde am plâns în tăcere pentru fiecare ban câștigat.