Mă numesc Maria și am 58 de ani. Sunt în Spania de 17 ani. Am plecat din România când aveam 41 și niciun viitor. Aveam doar datorii, dureri și griji. Am zis că merg pentru un an, cât să ies din necaz. Acel an s-a făcut viață.
Am muncit pe unde s-a putut – la curățenie, în case, la îngrijit bătrâni. Am dormit pe saltele uzate, în camere reci, am mâncat pâine cu iaurt zile întregi. Dar n-am zis nimănui. Trimiteam bani acasă, zâmbete în telefon și „sunt bine” la fiecare apel.
Copiii mi-au zis „Mulțumim” în primii ani. Acum, dacă nu trimit bani, nu mă mai sună. Soțul a rămas acasă, iar între noi s-a pus distanță și tăcere. Azi suntem doi străini care semnează aceleași acte.
Mă trezesc dimineața, mă uit în oglindă și nu știu cine sunt. Îmi tremură mâinile și genunchii. În suflet… o liniște grea. În fiecare an îmi spun că „la anul mă întorc”. Dar anul nu mai vine.
Mă uit la poza de pe perete – eram tânără, cu visuri. Acum sunt doar obosită. Am trimis tot: bani, sănătate, viață. Nu știu dacă mă mai așteaptă cineva.
Ce a însemnat Spania pentru mine?
Un loc unde am supraviețuit… dar nu am trăit niciodată cu adevărat.