Mă numesc Mariana, am 55 de ani și de 13 ani muncesc în Italia. Am plecat dintr-un sat mic din Moldova, cu lacrimi în ochi și o sacoșă de haine. Aveam doi copii și un soț care promitea că o să fie bine… dar n-a fost.
Primii ani au fost un coșmar. Nu știam limba, munceam de dimineața până noaptea. Dormeam în podul unei case, fără căldură iarna și fără aer vara. Am spălat bătrâni, am cărat sacoșe, am îndurat umilințe. Dar n-am renunțat.
Trimiteam tot ce aveam acasă. Am ridicat o casă din temelii. Băieții mei au avut ce le trebuia: haine, mâncare, școală. Soțul… el s-a obișnuit repede cu banii mei. N-a mai muncit. După 5 ani, a găsit pe alta. Mi-a spus că „sunt prea departe și prea ocupată cu altele”.
Am rămas singură. Copiii au crescut, au viețile lor. Uneori uită să mă sune de ziua mea. Mă doare, dar îi înțeleg. Poate nici nu știu cât am suferit ca să aibă ei tot.
Mi-e dor de casă, dar nu mai am unde să mă întorc cu adevărat. Casa e rece fără dragoste. Mă simt ca un oaspete în propria viață.
Ce a însemnat Italia pentru mine?
Locul unde am plâns în tăcere… și unde am învățat ce înseamnă să fii puternică cu forța.