Mă numesc Elena și am 53 de ani. Sunt plecată în Germania de 14 ani. Când am plecat din România, aveam 39 și doi copii mici. Soțul meu era șomer, facturile se adunau, iar frigiderul era gol. A trebuit să aleg între a fi mamă aproape de ei sau o mamă care poate pune ceva pe masă.
Am ales să plec. Am zis că merg un an, poate doi. Dar anii au trecut, copiii au crescut fără mine. Am ratat serbări, zile de naștere, lacrimi și râsete. Am muncit la curățenie, în hoteluri, la bătrâni. Spatele mă doare de ani întregi, dar sufletul doare mai rău.
Soțul a rămas acasă. Primea bani lunar, dar nu dragoste. Cu timpul, nici nu mai suna. Am aflat după 7 ani că avea pe altcineva. Copiii, acum mari, nu mă mai caută decât dacă au nevoie de ceva. Îi iubesc, dar nu știu dacă ei mă mai simt ca mamă.
Am o cameră mică aici, în Köln. Muncă, somn, muncă. Uneori uit ce zi e. Am reușit să construiesc o casă în țară, dar am pierdut familia pe drum. Nu știu dacă a meritat.
Mă gândesc adesea să mă întorc. Dar nu mai am cui. Casa e rece fără oameni. Iar oamenii mei au învățat să trăiască fără mine.
Ce-a însemnat Germania pentru mine?
Un acoperiș pentru ai mei… și un gol în suflet pentru mine.